Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Colonizarea universului ori a semenilor?

        de Gabriel Coşoveanu

Presat, cel puţin emoţional, de evenimentele politico-militare în desfăşurare, simt nevoia să emit o părere publică. De data asta mă voi baza pe exemple dintr-o altă artă decât cea literară, şi anume cea a filmului. Am revăzut, de curând, două pelicule, cu gândul la tensiunea dintre ceea ce ar trebui să facă omenirea, să mediteze la viitorul ei, şi ceea ce face de fapt, adunându-şi forţele ca pentru o sinucidere.

Prima este Interstellar (Călătorind prin univers, 2014). Acolo este încapsulată povestea unei umanităţi vibrânde la ideea că îi va pieri căminul, secătuit, rău manageriat de ultimele generaţii, şi că este imperioasă căutarea altuia. Un grup de cercetători trimite oameni în spaţiu pentru acest scop, printr-o gaură neagră descoperită lângă Saturn, pentru exploratori existând riscul de a nu reveni acasă niciodată. Dar ideea de nostos este prea puternică, şi toţi se gândesc la întoarcerea lângă cei iubiţi. Dacă vrem, putem considera c㠄citim” un emoţionant poem despre solidaritate, curaj şi sensul sacrificiului de sine. Dar totul se învârteşte nu în jurul posibilităţilor tehnice ale rasei, ci are drept motor un sentiment intens al nevoii de coeziune umană. În loc să ne războim, nu ar fi mai bine să ne amintim cum ne-am uitat cu toţii la stele, copii fiind (aici îmi permit să generalizez şi să-i includ în categorie chiar şi pe dictatorii de azi), întrebându-ne ce or fi luminiţele acelea, ce ar putea fi acolo şi dacă am putea atinge una? Însă există universuri care nu pot trăi decât în a patra dimensiune, şi din atare motiv tema ardentă ar fi să reuşim a unifica teoria relativităţii cu fizica cuantică, aspect la care s-a gândit întreaga viaţă un Stephen Hawking, de pildă (binecunoscut şi la noi). Or, asta ne-ar permite să cunoaştem alte entităţi, să ne împrietenim cu ele, să atingem cumva un nou concept de armonie, care pare evacuată, din orbire sau deliberat, din faptele brutale şi absurde, ale unor lideri actuali, a căror voce vrea să fie numai ea auzită, din nişte megafoane uriaşe, dând acea senzaţie insuportabilă a unui nor negru care stă mereu deasupra ta şi te-ar putea trăzni oricând. Duhul lui Big Brother nu a murit, iar propaganda de stânga câştigă teren, împiedicând, prin ce ştie ea mai bine, adică dezinformare şi instigare la „lupta de clasă”, acea visată armonie, care nu e doar un vis de filosof. S-ar cuveni să ne preocupe asta în permanenţă, căci şi Platon sau Aristotel, sau Campanella, Leibniz ori cine mai vrem noi, erau tot oameni, nu nişte abstractizanţi care gândeau paralel cu realitatea, ca şi cum nu şi-ar fi cunoscut rasa.

Al doilea exemplu, tot din zona ideatică a unui viitor nu prea îndepărtat, este The Martian (Marţianul, 2015), un onor la adresa prieteniei şi a resurselor omului de se dedica celorlalţi. În tentativa de a cerceta, în scopul colonizării, planeta Marte, o furtună puternică obligă nava să se îndrepte înapoi spre Terra, lăsând în urmă un coleg prezumat mort. Acesta mai era, totuşi, aproape miraculos, în viaţă, şi reuşeşte, cu o mobilizare demnă de stoici, să ducă o viaţă de sute de zile marţiene într-un mediu ostil, prin autoîncurajare, prin umor şi, nu în ultimul, printr-o demnitate de sine care i-ar face specia mândră. Încă o dată, nici acest individ nu e croit ca supraom, nu ucide regimente întregi de unul sigur, cu privirea împietrită, nu vorbeşte monosilabic şi tăios. În schimb, avem de-a face cu o celebrare de altă natură a rasei noastre, aceea a inventivităţii, a curiozităţii benigne, a gândului că n-ar fi cazul să pierim aşa uşor. Numai că acele condiţii extreme, la el, ţineau de aspecte din spaţiu, în vreme ce astăzi buna noastră planetă ne ofertează, încă o dată, o extremă de care ne puteam lipsi: războiul. Rezistenţa umană poate fi testată, iată, pe două căi majore: confruntarea cu necunoscutul, care nu este obligatoriu duşman, şi confruntarea cu semenii pe un câmp de luptă. Cum se vede, prima variantă e foarte solicitantă, dar concordă cu natura noastră (ce căutau Galilei, Da Vinci sau, să zicem, Kepler, ca să nu mai vorim de Isaac Newton?), după cum cea de-a doua ar putea fi evitată. Una e să fii gata de a-ţi măsura propriile-ţi limite, indiferent de preţ, căci asta ţine de conştiinţa ta, şi o faci, în fond, pentru semeni, alta e să fii gata să-ţi extermini semenul, şi nu din conştiinţă vine. Dar de unde oare? Din tenebrele unui tip de suflet – mulţi sunt tentaţi să se refere la cel asiatic, dar nu avem voie să generalizăm – caracterizabil, cu uşurinţă, ca schizoid? Căci care ins ar pretinde că vrea binele tuturor, eventual cu forţa, şi în acelaşi timp îşi arată, ostenativ, evlavia, prin lăcaşuri de cult, pentru că se filmează, făcând, simultan, planuri de exterminare a celui ce ar putea dovedi independenţă de gândire, adică spirit critic? Să vină acea ură neostoită din imaginarul diabolic şi crud pe care, spun nu numai psihanaliştii, l-ar deţine fiecare dintre noi, fără excepţie? Însă, dacă ar fi aşa, dacă am fi, endemic, locuiţi de porniri violente, iraţionale, abominabile, atunci poţi, la fel de bine, să te întrebi ce fel de suflet avea Michelangelo? Sau Bach? Sau Brâncuşi?

Atât personajul din Interstellar, cât şi cel din The Martian, ne oferă o lecţie, întrucât ambele filme acceptă şi titulatura de eseu, de epitom al experienţei umane şi al abnegaţiei. Respectiv, un eseu despre garanţiile imaginabile împotriva erorii. Când vom face cunoştinţă cu Ceilalţi, să reflectăm, însă asta ar fi trebuit început mai de mult, ce vor vedea ei la noi? Probabil, prin filtru, optic sau altcum, un om care-l loveşte pe cel de lângă el cu măciuca nu face o impresie prea bună. Să ne amintim: existau, cândva, doi zgârie-nori majestuoşi în New York. Azi nu mai sunt. Cineva i-a construit, altcineva i-a distrus. Unde e simetria în asta? Se înmulţesc, ai zice paradoxal, vocile care afirmă că e ceva, ba chiar a face praf munca altuia e ceva justificabil, din motiv de oprimare, de religie, de răzbunare etc. Parcă obosim cu justificările noastre raţionale, care cad în golul fanatismului de orice speţă.

Am făcut apel, prin filmele invocate, la mijloace ceva mai simple, mai „democratice” de a ne gândi la noi înşine, la ceea ce ne-am dori, la ce suntem cu adevărat când privim în oglindă la la harta lumii actuale,şi, dacă schema ar fi utilă pentru tineri, reprezintă un motiv de bucurie. Da, se poate ricana, rămâi cu speranţa. Dar merită să încerci. În plus, mesajul iconic e mult mai lesne de perceput, fiind direct, în vreme ce lectura unor tomuri masive emise de istorici, politologi, sociologi etc. nu pare la îndemâna oricui. Cu toate că şi asta ar merita din plin s-o faci. Să citeşti. Dacă mai mulţi ar citi, n-ar mai avea timp să se omoare între ei.

© 2007 Revista Ramuri